Şi după 40 de ani „Vagonul” a fost mai viguroasă

 Această afirmaţie ar  mai putea  rămâne în picioare dacă în viaţa noastră toate ar fi fost bine şi nu s-ar mai fi întâmplat nicio transformare fizică sau în sufletele noastre totul ar fi curs ca mierea pe parcursul a aproape un sfert de veac.

Sâmbătă la baza sportivă a lui Ionuţ Popa am reuşit să trăim această constatare, când foştii sau mă rog, câţiva dintre foştii componenţi ai echipelor de juniori ale Vagonului şi UTA-ei din anul 1973 şi-au dat întâlnire  la depănat de amintiri şi chiar la o miuţă de 20 de minute.

Greşesc dacă spun „ şi-au dat întâlnire”, deoarece ideea sublimă de a ne aduna i-a aparţinut lui Călin Chişbora, unul dintre  foştii portari al echipei de atunci a Vagonului, alături de el transpirând să ne adune,  Aurel Nădăban, cândva un mare talent al fotbalului juvenil al Aradului şi Ovidiu Păcurariu, vagonar cu sânge albastru  de când îl ştim.

Scopul oficial, de fapt, al acestei întruniri a fost  dorinţa fiecăruia dintre cei prezenţi să mai poată gusta o dată din aroma nostalgiei unei finale  jucate în 1973 pe Stadionul „23 August” din Bucureşti ( echivalentul, în grandoare, al „Arenei Naţionale” de acum), o finală jucată nu împotriva oricui, ci a mult mai titratei Dinamo din acele vremuri, un Dinamo care îi avea în componenţă pe Augustin, Lucuţă, Ion Marin, Dinu Vamă , Vrânceanu…nume care au ajuns foarte cunoscute de-a lungul vremii.

Nici nu se putea ca la această întâlnire de sâmbătă să lipsească UTA , aici a fost sclipirea ideii lui Chişbora, UTA nu putea lipsi. Odată pentru că UTA ne-a fost adversară de semifinală de care abia am trecut după loviturile de departajare. A doua oară pentru că UTA e o echipă din Arad şi în afară de Bucureşti, Aradul a fost singurul oraş din provincie cu două echipe prezente în această fază. Şi a treia oară şi poate e punctul cel mai important, pentru că în echipa UTA-ei au evoluat prieteni de –ai noştri, jucători cu care am copilărit împreună sau am învăţat tainele fotbalului  împreună (Dorel Cura, Ladislau Simon). „Eu am copilărit, mă jucam sau învăţam mai mult lângă sau împreună cu băieţi care jucau la UTA, ne despărţeam doar în momentul când trebuia să mergem la antrenamente, ei la UTA, eu la Vagonul…..cum să nu-i fi invitat şi pe ei astăzi?”  spune Călin Chişbora.

Am fost mulţi care nu ne-am văzut de 40 de ani încoace, cu unii salutându-ne în prima fază doar cu o banală strângere de mână, transformată în îmbrăţişări cu lacrimi când conştientizam persoana din faţa noastră. Fost coechipier  aproape 20 de ani, Ladislau Iuhasz (Mano cum îl alintam) a fost iniţial de nerecunoscut pentru mine, credeam că este un invitat „ extra”,  nea Hăran Alexandru, la 80 de ani, a fost întrebat de fostul său elev şi poate mai mult ca un părinte, Pali Baliga:” Dumneata cine eşti”? , pentru ca la aflarea răspunsului să izbuncească în plâns cerându-şi iertare cu faţa îngropată în umărul antrenorului ce zâmbea îngăduitor.

După gustarea unei  guri de şampanie, Chişbora ne-a mai pregătit o surpriză. Fiecare dintre cei prezenţi a primit câte o copie după fotografia publicată în ziarele anului 1973, pe verso fiind imprimate cronicile, echipele şi marcatorii golurilor  celor două semifinale şi bineînţeles ale finalei.

A urmat momentul adevărului….adică un mini-meci între cele două finaliste de odinioară. Aici a fost „ baiul”. UTA … poate din respect, poate din alte motive ale trecerii timpului a stat cuminte de-o parte ( eu cred că din respect totuşi)…. şi ne-a lăsat pe noi vagonarii să ne trăim  practic aducerile aminte ale acestui sport fără pereche, fotbalul. Tricourile albastre au împânzit terenul lui Ionuţ Popa (inclusiv acesta evoluând în aceeaşi culoare), fiecare refuzând galbenul celuilalt rând de echipament. Până la urmă, obligaţi să- l poarte, s-a constituit şi o echipă adversă.

La albaştri au evoluat: Chişbora, Socaciu, Torok, Gecs, Ionuţ Popa, Iuhasz şi Hamza, iar la galbeni: Radu Suciu, Caraivan (fost portar al echipei Dinamo în 1973), Croitoru, Gângă, Baliga.  Toţi am simţit în fiecare moment al meciului căldura privirilor (critice altădată, pline de dragoste azi) ale antrenorului Hăran . Alături de el, se bucura frecânduşi mereu mâinile nemuritorul Gheorghe Macavei (săgeata stângă a Carpaţilor). Scorul 6-6  a reprezentat încă odată omogenitatea loturilor şi mai ales prietenia lor.

Am încercat să facem în paralel cu poza anului 1873 şi una actuală cu aceleaşi poziţii luate de jucători. Din păcate, din poza actuală au lipsit din mai multe cauze: Fodor, Melnic, Gall, Leac, Chiş, Morar şi Stanca precum şi preşedintele clubului de atunci, Pascal.

De la UTA, Vitan , Matei şi Vasilescu…. plecaţi în ceruri.

Au fost însă prezenţi alb-roşiii: Cura, Petrişor, Marconescu, Simon, Bîtea, Bogdan, Borugă.

Spaţiul mă obligă să mă opresc aici, nu însă şi timpul. Aurel Nădăban a mai promis o întâlinire peste 40 de ani …noi am hotărât ( vremea e din  ce în ce mai scurtă) să ne întâlnim anual.

Voi reveni cu rânduri, multe rânduri, încercând în numele tuturor foşti elevi ai antrenorului Alexandru Hăran , să îi aducem recunoştinţa necesară pentru tot ceea ce a făcut pentru noi   din 1966 încoace.

Mulţumim Călin, mulţumim Aurel, mulţumim Ovidiu!