Din cartea „Un sfert de veac alături de prima iubire, UTA”… Aurel Țicleanu: Am intuit că UTA din ’91-’92 a fost o echipă de minim locul 4 în Divizia A!

Continuăm, așa cum v-am promis, cu spicuiri din cartea „Un sfert de veac alături de prima iubire, UTA”, scrisă de Bogdan Cioara și apărută în cadrul Trofeului Petschovschi, în  octombrie 2012, sub editura Astra Sport. Volumul 1 al cărții conține perioada prin care a trecut „Bătrâna Doamnă” între anii 1985 – 1999, fiind intervievați fotbaliști, antrenori și conducători care au activat la echipa din Calea Aurel Vlaicu, în această perioadă. Dintre aceștia îi amintim pe Cheregi, Negrău, Gaica, Ungur, Mulțescu, Țicleanu, I. Popa, Gh. Vaczi II, Gherghel sau Lupaș.

Cartea se găsește la unele chioșcuri de ziare din Arad, la prețul de 25 lei.

Astăzi aveți plăcerea de a lectura capitolul dedicat lui Aurel Țicleanu, născut pe 20.01.1959, în localitatea Teliuc, din județul Hunedoara.

Am ajuns la UTA în vara lui ’91, în urma faptului că am fost coleg la Liceul Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu cu Florin Bălan, care era vicepreședintele clubului. Eu venisem din Cipru și am fost contactat pentru a face o echipă puternică din jucători de la UTA, Strungul Arad și Vagonul Arad, care să promoveze în Divizia A. Totodată, nu trebuia să le slăbesc prea mult pe celelalte două formații, astfel încât, în meciurile de la Arad cu contracanditatele noastre la promovare, acestea să poată obține rezultate bune, care să ajute UTA. Președinte al clubului era Emanoil Gherghel.

Am creat o superechipă, dar n-aveam bani

Îmi amintesc că am început selecția și susțineam multe meciuri amicale. I-am învins pe Poli Timișoara. Am vorbit apoi cu Mac Popescu, președinte la Sportul Studențesc și rector al Facultății de Arhitectură din București, care era în trecere prin Arad, în drumul lor spre Brescia, unde urmau să susțină un turneu puternic. M-am rugat de el să ne primească la turneul de la București, pe care urmau să-l organizeze. Știa că sunt mai nebun de felul meu, dar nu de tot, până când ne-am suit pe avion și am pornit spre capitală. Vreo zece dintre jucători îmi vomitau, alți doi, Mutică și Dronca, aveau 17 ani. Sportul ne-a tras la sorți să jucăm cu ei în deschidere, să aibă un adversar ușor, dar i-am bătut. Rapid a trecut de Tatabanya, din Ungaria, iar în finală i-am surclasat pe giuleșteni cu 3-0!

Aveam o superechipă, însă din păcate nu aveam bani. Eu nu am știut în acel moment ce valoare are Strungul Arad, ca potență financiară. Nu-l știam pe dl. Vlaicu, deoarece altfel aș fi pus problema. Gherghel mergea pe filiera Dinamo, deoarece îl știa bine pe Vasile Ianul, un președinte foarte puternic la vremea respectivă. Cornel Țălnar era antrenor la Unirea Alba Iulia, formație aflată în luptă directă cu noi pentru promovare. Atunci i-am spus lui Ligă Gherghel nu fii naiv, Țălnar e mai aproape de Dinamo decât ești tu. Și nu m-a ascultat. Am stat până în iarnă, timp în care am ajutat echipa cu bani din propriul meu buzunar. Cam 1 milion de lei, la vremea respectivă, încă erau bani. Peste vreo cinci ani, când i-am luat înapoi, făceau cât un drum București – Arad, iar de-o friptură nu cred că mai rămânea ceva mărunțiș.

Ce s-a întâmplat. Echipa câștiga, dar nu erau bani de prime. Petre Vlătănescu, venit de la Poli, a și plecat vreo trei etape, până am reușit să-l întorc din drum. Noi am terminat turul la 1 punct de Alba Iulia. Dacă puțin eram ajutați, puteam să promovăm lejer. Așa, s-a ajuns în retur la acel scandal Haina de blană, care nu-și avea rostul.

Am spus atunci că UTA este o echipă de minim locul 4 în Divizia A! Peste un sezon, când echipa a promovat, spre finalul turului chiar a fost pe locul 3 și 4 în primul eșalon, după ce a învins toate formațiile bucureștene! Înseamnă că am știut ce vorbesc. Am avut dreptate!

Mitu și lupta cu kilogramele

Alături de inimă mi-a răms, peste ani, Cornea. După ce a venit de la Strungul Arad la UTA l-am luat la Galați, în Maroc, Albania și Arabia Saudită, pe unde am antrenat. La Arad jucam un fel de 4-4-2 combinat cu 4-3-3. Aveam doi jucători pe post. Pe dreapta erau George Radu și Dumitru Popescu. Pe stânga Stupar și Bunaciu, Țucudean la mijloc, Mituț pe dreapta… Mitu îl cheamă. Ha, ha, așa-i ziceam eu. Hai să-ți spun una frumoasă cu el. Avea 87 de kilograme și i-am spus că până când nu ajunge la 79, să nu se mire dacă nu va juca. Răspunsul a fost că n-a jucat vreodată cu 79 de kile. Te-ai gândit tu vreodată serios la cariera ta de fotbalist? i-am pus întrebarea. Iar când a ajuns la această masă, nu-l mai putea prinde nimeni. Se băga pe extremă și centra, arunca acei covrigi în careu lui Cornea, Târțău, Ungur.

După un amical n-a mai ieșit din echipă

Cu Mugurel a fost o poveste aparte. Pe el l-am găsit jucând un fel de fundaș, mijlocaș dreapta. Nu pe stânga, cum auzisem ulterior că a mai jucat înainte, ci pe dreapta. Era un copil, avea 19 ani și un pic. Ce s-a întâmplat: Sorin Cârțu trecea cu Universitatea Craiova prin Arad. Ei câștigaseră și campionatul și Cupa României, în ’91. M-am rugat de el să jucăm un amical. Ne-au bătut cu 3-2, dar a fost un meci extraordinar. La ei erau Emil Săndoi, Gică Craioveanu sau Pavel Badea. Noi mai aveam stabilit un amical, la două zile distanță, pe care din respect pentru o formație locală, nu l-am refuzat. Ei bine, în acest meci l-am introdus pe Adrian Ungur vârf de atac. Și mi-a dat ăsta micu’ două goluri din execuții care m-au lăsat mască. I-am spus gata, dacă ai asemenea execuții tu ești vârf de atac. Nu poți să mai rămâi fundaș. Iar de atunci înainte, Mugurel a jucat atacant.

Boloș, descoperit la trialuri

La început, am făcut trialuri non stop, între UTA, Strungul și Vagonul Arad. Practic, am văzut vreo 100 de jucători. Nu știam care e la Strungul și care e la Vagonul. Spuneam după meci care îmi place și atunci știam la ce echipă joacă. Așa l-am luat pe Boloș, de la Vagonul, un mijlocaș foarte bun. A rămas în lot și Balint, pe care l-am avut jucător și la Galați, mai târziu. Am reușit atunci să coagulez multe forțe din Arad. L-am adus lângă echipă chiar pe Nicolae Dumitrescu, un veritabil antrenor, un simbol.

A refuzat dolarii din Qatar pentru UTA

Eu antrenam echipa de o lună și am fost aproape egala campioanei țării. Între timp am avut o ofertă din Qatar, din urma căreia aveam de primit bani, nu de dat, ca la Arad, dar am refuzat-o. I-am spus lui Mircea Rădulescu Riciule, nu pot să plec de la UTA. Am făcut o echipă prea bună. Am plecat însă în iarnă, pentru că nu ne ajuta nimeni cu bani. Atunci a fost schimbat și Gherghel din funcția de președinte al clubului. Din punct de vedere sportiv noi ne-am făcut treaba. UTA își punea adversarii la respect. Erau însă meciuri dure în deplasare, unde nu eram lăsați să trecem de centrul terenului, așa cum s-a întâmplat, de pildă, la Reșița.

Multe lucruri au început să se schimbe de când am spus că UTA este o echipă de minim locul 4 în Divizia A, nu de eșalon secund. Am fost luați în serios de toată lumea. Au început să-mi plece jucătorii. Roly Nagy a plecat la Brașov. Mai era Balint, cu care m-am reîntâlnit la Oțelul Galați. Țin minte că, fiind antrenor la Galați, am făcut vreo zece drumuri împreună cu președintele Marius Stan la Brașov, să-l luăm pe Roly Nagy. Doream să-l introduc într-un cuplu de închizători împreună cu Vali Ștefan. Ambii erau cât un munte, așa că nici musca nu mai trecea pe-acolo…

La Arad, oamenii au fost deosebiți, foarte buni cunoscători ai fenomenului. I-am cunoscut pe ardeleni de la Sportul Stundețesc. Am fost prieten cu Marcel Coraș, colegul meu de la Sportul și de la echipa națională. Apoi m-am împrietenit cu Lucaci și Țârlea. Îi mai chemam la mine, mai beam o bere, mai ieșeam împreună. Au fost băieți deosebiți. La Arad m-au ajutat și ei. Din păcate, Țârlea și Lucaci nu aveau dezlegare de la Sportul, când am antrenat UTA.