Un vrăjitor al balonului

Un vrăjitor al balonului

nicolae mitu

Vă prezentăm, câte un fragment din cartea „Un sfert de veac alături de prima iubire, UTA”, scrisă de Bogdan Cioara și apărută în octombrie 2012, sub editura Astra Sport. Volumul 1 al cărții conține perioada prin care a trecut „Bătrâna Doamnă” între anii 1985 – 1999, fiind intervievați fotbaliști, antrenori și conducători care au activat la echipa din Calea Aurel Vlaicu, în această perioadă. Dintre aceștia îi amintim pe Cheregi, Negrău, Gaica, Ungur, Mulțescu, Țicleanu, I. Popa, Gh. Vaczi II, Gherghel sau Lupaș. Astăzi, vi-l prezentăm pe Nicolae Mitu.

Cartea se găsește la unele chioșcuri de ziare din Arad, la prețul de 25 lei.

Nicolae Mitu s-a născut pe 18.05.1968, în Orăștie (jud. Hunedoara)

Am jucat la Orăștie până la 19 ani, după care o jumătate de an am făcut parte din lotul echipei Steaua București. Florin Marin m-a văzut la un meci în Divizia B și m-a dus la Steaua. Nu aveam cum să joc în fața lui Pițurcă sau Lăcătuș. Așa am ajuns la UTA. Am jucat doi ani împotriva arădenilor și am reușit să obținem un egal pe teren propriu.

Țin minte că Johnny Brosovzsky, să fie iertat, a venit după mine și m-a adus la Arad. Am jucat destul de repede titular. Erau Ștefan Nagy și Adi Negrău în atac, iar eu jucam pe postul de mijlocaș dreapta. Gabor Biro a fost primul meu antrenor la UTA, apoi a venit Gigi Mulțescu.

În meciul cu Poli din martie ’89, pierdut cu 3-2 la Arad, pe care-l consider dubios, am jucat doar o jumătate de oră. Nu-mi dau seama de ce am fost schimbat în minutul 30. Poate am jucat prea bine. Oricum, pe Mulțescu îl consider un antrenor foarte bun. Adevărul este că echipei noastre îi lipseau banii. Noi nu aveam situația financiară a echipelor care au promovat, an de an, la luptă cu noi: Poli Timișoara, FC Bihor, Gloria Bistrița sau ASA Târgu Mureș. De când am venit eu la UTA ne-am clasat mereu pe locurile 2 sau 3, până când am reușit să promovăm, în ’93.

Conflicte cu suporterii

În ciuda talentului deosebit și a fazelor spectacol create de multe ori în fața propriilor suporteri, Nicolae Mitu a fost un fotbalist înjurat adesea de o parte a tribunei, chiar atunci când marca goluri. De ce?

La tribuna întâi, într-un colț spre grădiniță, era un grup de suporteri care mă huiduiau din momentul în care începea meciul. Abia așteptam apoi să reușesc o pasă de gol sau un gol să le răspund. Eram convins că reușeam o fază după care să le fac vreun gest. Și eu eram departe de a fi cuminte. Poate asta mi-a lipsit ca să ajung la o echipă mai mare.

În Divizia B, nu aveam probleme acasă. Nu țin minte să fi pierdut vreun meci, după revoluție, până când am promovat. Îmi aduc aminte că era un bișnițar la tribuna întâi, care mă striga și îmi spunea: Mitule, te rog frumos, la ora 12 vreau să mănânc ciorba caldă. Asta însemna că până la pauză trebuia să fie 2-0. Și era. În acei ani și bișnițarii ajutau echipa. Veneau cu câte-o primă de câteva sute de mărci, care era binevenită, mai ales în condițiile în care, la club nu prea erau bani, cum am mai spus.

Secretul cuplului cu Ungur

Când Mitu centra de pe dreapta, după ce-și înșira adversarii ca schiorii la probele de slalom, Adi Ungur trebuia doar să țină gâtul tare și să lovească mingea cu capul, iar aceasta intra în ațe. Un cuplu de atac longeviv și productiv, cum rar ne-a fost dat să vedem în perioada la care face referire această carte. Poate doar Mariș – Drăgan, însă ei au jucat doar în B pentru UTA, să se fi apropiat, ca cifre, de realizările celor doi.

Culmea, nu exersam mult acele centrări, continuă Mitu depănarea amintirilor. Ne înțelegeam bine, din priviri, ne simțeam. Ungur știa unde centrez eu, pe colțul scurt și venea în viteză, pe lângă fundaș. Avea o rupere de ritm fantastică.

Driblinguri în ritm de samba

Am jucat cu Reggiana, i-am bătut 1-0 într-un turneu prin Italia și i-am dat gol lui Taffarel, campion mondial cu Brazili. Am mai jucat cu Barletta și atunci i-am driblat pe toți fundașii, m-am întors și i-am driblat din nou, ca într-un meci aranjat, de la Sportul Studențesc. Atunci trebuia să pierdem și mi-am permis să-i iau la mișto.

Alt meci deosebit a fost cel cu Steaua, când am învins cu 1-0. Am fost marcat de Ionuț Pârvu, dar l-am marcat și eu, căci am intrat și prin alunecare în acel meci. Ne doream mult să câștigăm, așa cum se întâmplase deja cu Rapid și Dinamo.

Înainte de meciul cu Steaua am mai avut două meciuri de foc, acasă cu Dinamo și la Extensiv. Am strâns cinci puncte din șase, pe când noi ne gândeam că dacă obținem două e bine.

În anul următor, am dat un gol direct din corner cu Bistrița. Am vrut să dau pe colțul scurt, văzând portarul ieșit, dar mingea a mers pe lung, în vinclu.

Cu Universitatea Craiova am marcat în ultimul minut, dar Mircea Salomir, la ultimul său meci ca arbitru, a anulat golul pentru un presupus fault al lui Ungur la portar. Ei nici măcar nu erau unul lângă altul. Așa a rămas 1-1.

Cred că acea echipă a fost cea mai bună de la UTA, din ’88, de când am venit eu la Arad. Mulți dintre noi am jucat de patru ani împreună.

Anul următor a început declinul. Să vedem și de ce. Au plecat patru jucători: Sinescu, Gaica, Ungur și Mutică, iar Țucudean s-a retras din cauza problemelor de sănătate. Era greu să mai avem parcursul din campionatul precedent. A mai venit și Moldovan, „1 din 33”, care făcea niște antrenamente cu care nu eram obișnuiți, astfel că la ora meciului eram morți. Nu puteai să comentezi, deoarece erai tras pe linie moartă. Așa au pățit George Radu, Marius Grad și eu. Pe mine m-a primit, însă, înapoi la echipă.

Cel mai bun meci

Cel mai bun meci pe care l-am făcut a fost cu Dinamo. Nu atunci când am câștigat cu 1-0, prin golul de senzație al lui Marius Țucudean, ci la 1-1 la ei acasă, cu Gigi Borugă. Asta a fost în sezonul în care am retrogradat, ’94-’95. I-am driblat până i-am zăpăcit, am obținut și eliminarea lui Mihali. Mi-a ieșit tot. Mai puțin obiectivul final, evitarea retrogradării. Dacă i-am fi bătut pe Sportul, când am făcut 1-1, nu mai venea Moldovan. Cineva din interior și-a băgat coada atunci…

Fuga din cantonament

Viața din cantonamente nu este iubită de fotbaliști, de aceea mai sunt și escapade. Nici Mitu nu a făcut excepție, din contră… Ieșeam pe furiș cu trei sau patru colegi să bem o bere. Uneori eram prinși, altă dată, nu. O mai comiteam, de ce să nu recunosc. Era nasol că pentru câțiva suferea toată echipa. Ne mai ascundeam pe după pomi, cum puteam și noi. Asta se întâmpla în pregătirile de vară sau de iarnă. Înainte de meciuri, când intram cu două zile înainte în cantonament, nu ne permiteam să ne facem rău. Mergeam după meciuri, cu familiile, la Parc, Astoria sau Central. Eram o echipă unită.

O întâmplare deosebită de acest gen am trăit-o la Motru, cu Gigi Borugă. Lunea aveam program liber și, după refacere, nea’ Gigi și-a uitat cheia la teren. Eu nu am știut. Pentru că nu a putut să intre în vila lui, a venit și s-a pus în patul meu. Noaptea, când am intrat în cameră, credeam că în pat era colegul meu de cameră și am început să-l înjur că mi-a ocupat locul. Și deodată, apare Borugă de sub cearșaf. Când l-am vazut, am fugit și m-am încuiat în camera de alături și nu am ieșit până dimineață.

Pase scurte…

*Când am venit la UTA, am primit o garsonieră, pe care ulterior am trecut-o pe numele meu.

*Puteam să promovăm cu un an mai repede, dacă nu era episodul „Haina de blană”. Noi n-am știut nimic până când a venit procurorul în vestiar înainte de meci și ne-a spus că dacă nu pierdem, îi arestează pe antrenori. Și am pierdut cu 2-0.

*Jackie Ionescu era un antrenor care știa să vorbească, să povestească alături de jucători. Știa să vorbească pe limba noastră. Era să și uit de dom’ profesor.

*Emanoil Gherghel a fost recunoscut ca un conducător zgârcit. Ne mai ducea cu zăhărelul, ne mai amâna o săptămână cu banii, dar cred că era bine intenționat.

*Când l-au adus pe Ion Moldovan la echipă, Ioan Faur de la ICIM, care era sponsor la UTA, ne-a spus ca nu cumva să ne ridicăm și să spunem că nu-l vrem ca antrenor. Ne-a rugat să-l acceptăm, atâta timp cât el dă banii. Și l-am acceptat.

*Mi-aș dori să dau timpul înapoi și să fiu mai serios. Recunosc. Aș fi ajuns la o echipă mai bună. Cu toate că am avut ofertă de la FC Argeș, în ’95, dar Lăzureanu, care era atunci președinte în Divizia B, nu mi-a dat drumul. Așa am ajuns la Unirea Dej. Nu m-am mai întors la UTA niciodată.

*Poate că merităm și noi, foștii jucători, să fim antrenori la copii și juniori. Am avea ce să-i învățăm pe copii, mai mult decât unii care învață fotbalul doar din cărți, fără să-l fi jucat vreodată.

About admin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *