Performanţa înseamnă trofee, iar Univ.Goldiş ICIM a rămas datoare

Performanţa înseamnă trofee, iar Univ.Goldiş ICIM a rămas datoare
0 comments, 14/04/2015, by , in Baschet, Ultimele stiri

Când te numeşti Univ.Goldiş ICIM şi ai în vitrină atâtea trofee cucerite în baschetul feminin, plus un prestigiu recunoscut pe plan naţional dar şi european, nu ai cum să te mulţumeşti cu locul trei în campionat şi cupă şi cu o Supercupă pierdută lamentabil, iar apoi să mai şi declari cu surle şi trâmbiţe că „am rămas în top”. „Doar pentru locul 1 cântă fanfara”, spunea odată managerul Stelian Văduva. Şi mare dreptate avea. Pentru că într-un campionat slab, cum este cel al României, cu doar trei echipe care au contat în lupta la titlu, nu poţi să te mulţumeşti niciodată cu bronzul, adică ultima poziţie în lupta cu marile rivale, Sepsi şi Târgovişte.

Nu ai cum să invoci bugetul redus faţă de contracandidate, pentru că nici nu ştim exact care este acela, nici în cazul Aradului (n.n.aşteptăm pentru sezonul viitor un comunicat oficial în acest sens) şi nici al celorlalaltor două echipe. Totuşi, nu departe de luna trecută aflam că Primăria a aprobat 1.350.000. de lei pentru echipa de baschet, sumă deloc de neglijat dacă ne uităm în spate cu câţiva ani, când Aradul cucerea trofee cu un buget aproape de două ori mai mic.

Iar ca să dăm un exemplu de pe plan local, ne întrebăm de ce conducerea unei echipe de fotbal de Liga a III-a, precum UTA BD, atrage aproape în fiecare săptămână parteneri şi sponsori, pe când cea a echipei de baschet, cu un palmares important şi rezultate mult mai bune, se tot plânge de bani. Bani au fost, însă, să o spunem şi pe asta, campania de transferuri din sezonul recent încheiat a fost slabă, spre foarte slabă.

Relaţia clubului cu jucătoarele românce suferă de la an la an, dovadă că la Arad nu mai evoluează nici o jucătoare autohtonă de valoare. Dacă unele au avut reticenţă faţă de tricoul „galben-albastru”, cu ieşiri şi declaraţii mai puţin potrivite, dar şi cu pretenţii de mari jucătoare ce nu sunt, altele au demonstrat cu vârf şi îndesat că ar fi meritat să mai joace la Arad. Dar tratamentul de care s-au „bucurat” le-au lăsat un gust amar, care e greu să îl mai îndulceşti.

Un capitol aparte este cel al căpitanului. Nimeni nu îi poate contesta cariera unei jucătoare precum Monica Brosovszky, dar pe de altă parte, decarul echipei arădene are o vârstă şi pentru prima oară acest lucru s-a văzut, din păcate, pe teren. Moni trebuie să realizeze că e timpul retragerii, pentru a încheia frumos o carieră importantă cum este cea a ei.

Pe de altă parte, stranierele din lot au „scârţâit” pe rând, de-a lungul sezonului, în vreme ce una dintre ele, Fussel, a şi fost pusă pe liber în iarnă. Simmons a fost constantă dar nu a mai jucat aproape nimic exact în meciurile importante ale sezonului, iar Plouffe şi Engelman şi-au revenit abia pe final de campionat. Samburska, Milovanovic ori Broomfield au avut evoluţii inconstante, iar asta s-a resimţit în angrenajul echipei.

Jose Araujo nu a mai fost inspirat nici la transferuri, nici pe margine, dar nici în momente cheie, fiind unul dintre principalii responsabili. Rezultatele şi mai ales jocul modest al echipei nu îl mai recomandă pe banca tehnică a ICIM-ului, dar asta o pot decide doar conducătorii clubului, care trebuie să îşi asume şi ei nerealizările din 2015. Conducători ai clubului, care nu trebuie uitat, l-au demis pe Zoran Visic, într-o vreme antrenor de top al Europei, pentru câteva înfrângeri la rând, pe motiv că „nu ar mai fi fost în obiective”. Iar pe acel „celebru” Diamantakos, care ţinea pe margine jucătoare de naţională a României, preferând în schimb conaţionale cel mult mediocre, l-au ţinut în braţe la nesfârşit.

Cineva trebuie să cântărească toate aceste lucruri, iar problema e că acel cineva ar trebui să se regăsească în organigrama conducerii clubului. Acum sezonul s-a încheiat, se trage linie, iar Aradul nu are trofeu intern în vitrină, încheind unul din cele mai slabe sezoane din ultimii ani. Am lăsat la urmă singurul trofeu câştigat, Liga Europei Centrale. La urmă, pentru că acolo îi e locul. E clar cea mai slabă competiţie în care a fost angrenată echipa arădeană ani de-a rândul.

Nu am fost scutiţi nici în acest sezon de jocuri modeste şi momente penibile, cu o echipă care a reuşit „performanţa” de a ajunge la Arad după ora programării meciului! Turneul final a fost o glumă, cu o sală de genul celor de liceu sau facultate la noi şi cu câteva zeci de spectatori în tribune. De nivelul competiţiei nici nu mai putem duce vorba, doar reprezentantele României, Univ.Goldiş ICIM şi CSU Alba Iulia, de altfel finaliste, având o prestaţie decentă. O competiţie urâtă, în care acumulezi suficientă oboseală pentru a invoca apoi înfrângeri ulterioare în competiţiile interne, gen Cupa României.

Sperăm ca din vară să vedem altceva, altă strategie, alte jucătoare, poate alt antrenor. Şi evident, baschet de calitate. Pentru că pentru prima oară, un duel cu miză cum a fost cel din semifinalele campionatului, cu CSM Târgovişte, a lăsat sala aproape pe jumătate goală. Nu poţi atrage suporterii arădeni doar cu istoria, istoria se scrie în fiecare zi.

About sportivu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *